Harry Potter şi ordinul Phoenix

Начало книги

Cea mai caldă zi de vară de până atunci era pe terminate şi o linişte somnoroasă se aşternea peste casele mari şi pătrate de pe Aleea Boschetelor. Maşinile care erau de obicei strălucitoare stăteau pline de praf în parcările lor şi peluzele cândva verzi ca smaraldul erau pârjolite şi se îngălbeneau — pentru că folosirea furtunurilor fusese interzisă din cauza secetei. Privaţi de ocupaţiile lor cotidiene de spălare a maşinii şi de tundere a gazonului, locuitorii de pe Aleea Boschetelor se retrăseseră la umbră în casele lor răcoroase, cu ferestrele larg deschise, sperând să atragă o pală de vânt inexistentă. Singura persoană care rămăsese afară era un adolescent care stătea întins pe spate într-un strat de flori în faţa casei de la numărul 4.

Era un băiat slab, cu părul negru şi cu ochelari, care avea aspectul ciudat, oarecum nesănătos, al cuiva care a crescut mult într-o perioadă scurtă de timp. Blugii săi erau rupţi şi murdari, tricoul era larg şi decolorat, iar tălpile adidaşilor se dezlipeau de la vârf. Înfăţişarea lui Harry Potter nu îl făcea plăcut de vecini, care erau genul de oameni care credeau că aspectul neîngrijit trebuia pedepsit prin lege, dar, cum în seara aceea se ascunsese după o tufă mare de hortensii, era invizibil pentru trecători. De fapt, singurul mod în care ar fi putut fi reperat era dacă unchiul Vernon sau mătuşa Petunia ar fi scos capul pe fereastra de la sufragerie şi s-ar fi uitat direct la stratul de flori de dedesubt.

Читать дальше →