Planeta cu şapte măşti

Начало книги

Pământul scuipă racheta printr-un larg rotogol de fum. Apoi se așternu tăcerea, o tăcere moartă și întunecoasă, tăcere a stâncilor rătăcind în străfundul spațiului.

Dar în rachetă era viață, zgomotul vieții. O viață mecanică ce zăngănea, sfârâia, înregistra, ținea conciliabule luminoase și scuipa fulgere co-lorate, și mai era viața oamenilor striviți pe podea, care priveau țintă găurile de lumină ale stelelor pe ecrane și, din când în când, vorbeau.

— Un loc la balcon. Cine ar fi zis că ni se va da vreodată un loc la balcon ca să ne uităm cum pârâie, pe unul din deșerturile Pământului, niște uriașe pocnitori atomice. Un ditamai focul sărbătoresc, și să sări peste el până-n Lună, și să te uiți, de sus. cum arde. Să mergi în Lună ca să vezi aprinzându-se stele pe Pământ.

— N-o să vedem nimic. Doar o scânteie. Pentru a gusta cum se cuvine focul ăsta sărbătoresc ne-ar trebui ochi de telescop, antene înfipte în creștet și detectoare în urechi. Suntem doar niște oameni. N-o să vedem nimic.

Читать дальше →