Orașul și stelele

Начало книги

De la ridicarea lui, oceanele Pămîntului dispăruseră, iar deșertul cuprinsese întregul glob. Vîntul și ploaia prefăcuseră în pulbere ultimii munţi, iar planeta se dovedise prea istovită să nască alţii. Orașului îi era indiferent; Pămîntul însuși se putea descompune, Diaspar avea să continue să-i protejeze pe urmașii făuritorilor săi, purtîndu-i, pe ei și avuţiile lor, în siguranţă pe fluviul Timpului.

Populaţia orașului uitase multe, dar nu știa că le uitase. Se integra în mediu tot atît de perfect cît și acesta se potrivea cu ea — deoarece așa fuseseră gîndiţi: unul pentru celălalt. Nu o interesa ce se găsește dincolo de zidurile orașului, era ceva ce fusese alungat din minţile locuitorilor. Diaspar reprezenta tot ceea ce exista, tot ceea ce le trebuia, tot ceea ce puteau să-și imagineze. Pentru ei nu însemna nimic faptul că, odată, Omul stăpînise stelele.

Totuși, uneori, miturile străvechi se înălţau din străfunduri pentru a-i bîntui, și atunci se foiau neliniștiţi, amintindu-și legendele Imperiului, vremea cînd Diaspar era tînăr și își trăgea sîngele vieţii din negustorie cu sistemele multor sori. Locuitorii orașului nu doreau întoarcerea acelor zile de demult; se mulţumeau cu nesfîrșită lor toamnă. Gloria Imperiului aparţinea trecutului și-i putea rămîne acestuia — căci ei își aminteau sfîrșitul, iar la gîndul Invadatorilor parcă însuși gerul spaţiului le pătrundea în oase.

Читать дальше →