Ochiul Lumii

Начало книги

Palatul încă se mai cutremura din când în când, pe măsură ce pământul huruia din adâncuri, amintindu-şi de ceea ce se petrecuse, şi gemea de parca nu-i venea să creadă. Razele de soare care pătrundeau prin fisurile din pereţi făceau să sclipească fuioarele de praf care tot mai pluteau în aer. Peste tot, pe pereţi, pe podele, pe tavane, se vedeau urmele pârjolului. Dungi negre şi late străbăteau vopseaua scorojită şi luciul frescelor ale căror culori fuseseră cândva vii şi vesele; funinginea acoperea dărâmăturile frizelor de oameni şi animale, care păreau că încercaseră să plece până ce avea să se liniştească haosul. Morţii zăceau peste tot, bărbaţi, femei şi copii, culcaţi la pământ, în timp ce încercau să fugă, de fulgerele care luminaseră fiecare coridor, sau cuprinşi de flăcările care izbucniseră de pe urma acestora, sau rămaşi prizonieri în piatra care se revărsase peste tot, ca şi cum ar fi fost vie, înainte să se lase iarăşi liniştea. Printr-un ciudat contrast, tapiseriile colorate şi tablourile, toate nişte capodopere, atârnau încă la locul lor, neatinse, cu excepţia porţiunilor în care pereţii umflaţi le strâmbaseră poziţia. Mobilele meşteşugit lucrate, încrustate cu fildeş şi aur, rămăseseră pe loc; se dărâmaseră doar cele care fuseseră atinse de podeaua care se vălurise. Mintea care provocase distrugerea lovise drept la ţintă, fără să bage în seamă lucrurile neimportante.

Читать дальше →